Eu,superfemeia!

Oana Vaideanu

Nu mi-a fost clar pana de curand ca eu am o imagine despre mine. Mi-am format-o in copilarie, urmarind ce ii place tatalui meu la mama mea si ce nu. Am tot observat cand se supara pe mama si cand nu si am folosit acele lucruri drept un indicator. Am ajuns la urmatoarea concluzie:

Scopul femeii in viata este sa se casatoreasca si sa aiba grija de copii si barbat.

Ca sa isi indeplineasca acest scop, trebuie sa o placa barbatii. Ca sa o placa barbatii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Sa arate bine (slaba) si sa se aranjeze.

Sa faca mancare buna.

Sa faca ce spune barbatul si sa accepte ca el are nevoie de libertate.

Sa se descurce singura cu de toate (de la copii si treaba in casa pana la reparat masina si sigurantele).

Si asa mai departe.

Observat si facut. Eram slaba, aratam bine, stiam sa gatesc, stiam sa repar, eram independenta, ascultam… Si totusi nu eram fericita in relatia pe care o aveam. Mai mult, vedeam tot felul de barbati destepti si frumosi cu doamne care nu indeplineau toate aceste criterii si pareau sa fie bine in relatie, cel putin de ceva timp impreuna. Si ma intrebam cum de functioneaza si “femeile astea (care imi erau prietene) nu vad ca in felul asta o sa-i piarda“? A trecut ceva timp pana sa imi dau seama ca problema era de fapt la mine. Si ca eu lucram in fiecare zi ca sa mentin acea imagine, lucru care imi crea frustrare. Caci eu nu sunt nici pe departe slaba si frumoasa, sunt mai mult baietoasa si mancacioasa dar pentru ca fac sport, ma mentin in forma. Mancarea pe care o gatesc este foarte buna, insa sotului nu-i place sa manance mancare gatita. Va dati seama ce lupta am dus sa caut totusi sa gasesc ceva ce ii place, ca sa pot sa imi indeplinesc rolul. Cu libertatea nu a mers niciodata, parca o iau razna cand pleaca din tara si am senzatia ca nu se mai intoarce niciodata. De descurcat ma descurc cu toate, insa mi-ar placea sa pot sa aleg si daca vreau sa nu ma descurc intr-o zi, sa fie cineva sa ma ajute. Si aici incepe povestea despre cum am realizat ca am tot acest bagaj cu mine, care nu ma lasa sa ma bucur de viata.

Eram in Germania intr-o delegatie. Dupa multe sedinte si vorbit in germana, a venit seara. Urma sa zbor catre Munich sa ma intalnesc cu sotul meu acolo. Eram atat de obosita! El deja era acolo de trei zile, la relaxare. Il sun si il intreb daca vine sa ma ia de la aeroport. El spune ca nu, e departe si nu are chef sa mearga atata drum dus intors. Am simtit imediat o frustrare imensa care mergea spre furie. Pentru ca stiam ca din energia aceea nu ar fi iesit o discutie constructiva, i-am spus sa vorbim mai tarziu. M-a dus un coleg la hotel, am mancat, am baut un pahar de vin si m-am relaxat in soarele de toamna. Ma gandeam, oare de ce m-am enervat asa de tare? Am invatat din „Cele trei principii”  si cartile domnului Jack Pransky ca experienta noastra de viata se creeaza din interior spre exterior. Gandurile pe care alegem sa le activam ne dau anumite sentimente si in fiecare moment avem potentialul sa avem alt gand si o alta experienta de viata. Asa s-a intamplat si cu mine. Am inceput sa ma simt bine, gandindu-ma ce zi frumoasa am prins si ce bine ca pot sa ma bucur de ea. Din starea de liniste si relaxare mi-a venit ideea: Eu nu sunt o femeie care cere ajutor! Eu sunt o femeie puternica si independenta. Si de aici si frustrarea. Mi-as fi dorit mult sa-i spun sotului meu cat de obosita sunt si ce tare mi-as fi dorit sa vina sa ma astepte la aeroport, dar nu mi-ar fi stricat acest lucru imaginea mea de femeie independenta? Cand mi-am dat seama de asta… Adica eu stau suparata si obosita si nu ii cer sotului meu ajutorul pentru ca nu vreau sa creada ca sunt ”slaba” ca poate ma paraseste, sau nu stiu ce imi imaginam”. Cat de ridicol este asta? Realizand acest lucru frustrarea a disparut, m-am linistit ca prin minune, l-am sunat, i-am spus si a venit.

Toti avem o imagine pe care ne dorim ca altii sa o vada in noi. Daca nu constientizam acest lucru, in fiecare situatie din viata vom actiona ca sa sustinem acea imagine. Acest lucru reprezinta o povara greu de dus, pentru ca indiferent ce facem, noi nu putem controla ce gandesc ceilalti iar noi nu vom fi relaxati si linistiti ci in continua cautarea a aprobarii. Ati avut vreo experienta similara? Astept mesajele voastre!

Fericiti cei care pot sa uite

Autor, Roxana Neagu

Dintre toate jocurile, uitarea ne vine cel mai greu. Sunt amintiri care ni se lipesc de vene, asa cum oxigenul se lipeste de hemoglobina, si se duc direct la inima, de unde uita sa mai plece. Amintirile alea, unele mai frumoase decat frumosul, altele triste cat sa-ti pierzi mintile de durere, raman arse pe retina si impregnate in creier. Altfel nu-mi explic de ce tinem minte cu atata precizie niste lucruri indepartate, peste care s-au asezat cuminti zile numarate uneori si-n ani. 

M-a fascinat mereu cum suntem construiti de ne putem intoarce in trecut ca intr-un muzeu in care sunt expuse tot felul de clipe, stari sau biruinte. Momente care au fost, ne-au marcat si acum s-au transformat in niste franturi de ganduri, transparente ca un fum, dar calde si dureroase intocmai ca ranile deschise. Rani deschise a nostalgie.

Cateodata mi-e suficient sa inchid ochii ca sa-mi vad prima zi de scoala si pe mama, zambindu-mi in soarele bland de septembrie. Daca ma concentrez, inca pot sa simt stransoarea emotionata a mainii ei peste degetele mele de copil.

Pot sa vad cu ochii mintii Mediterana din dupa-amiaza aia in care era sa plang de cata frumusete imi infatisa in fata ochilor. Asa, cu lacrimile inecandu-mi-se in gat, am aflat ca te poti indragosti de un loc, la fel cum te indragostesti de un om: iremediabil.

Ma pot intoarce oricand in racoarea noptii de vara-n care, plimbandu-ma aiurea cu o prietena, am stiut ca ea-mi va fi “cea mai buna”.

In muzeul asta sunt toate acele bucati din mine pe care le-am imprastiat prin te-miri-ce momente ale istoriei personale si pe care le numesc acum amintiri. Clipele de fericire infinita, care parca dadea pe-afara, de-mi venea sa imbratisez lumea pe strada. Linistea pe care o inspiram din imbratisarea lui si felul in care, odihnindu-mi capul pe umarul sau, intr-o seara banala, am constientizat ca, indiferent ce va veni peste noi, pe omul asta o sa il iubesc intotdeauna.

 Dar muzeul amintirilor nu-i numai pentru bucuriile perfecte si rotunde, mai mici sau mai mari, care ne-au binecuvantat viata. In el sunt expuse, cu aceleasi drepturi de a fi tinute minte si rememorate, si durerile, infrangerile sau dorurile nemangaiate.

Asa se face ca inca pot auzi sunetul surd al pamantului lovind lemnul cand o ingropam pe bunica. N-am uitat nici momentul in care, cu precizia unui chirurg, o mana de cuvinte mi-a decupat inima din piept si-a asezat-o nedelicat pe caldaram de se uitau trecatorii nestigheriti la lacrimile mele hohotinde. La fel, imi reamintesc perfect dimineata in care, pentru prima oara, dragii cei mai dragi au pus mii de kilometri intre bratele noastre si eu nici n-am putut plange.

Pot sa vad, daca inchid ochii, cat de frumos se jucau norii pe cer in cea mai urata zi din viata mea sau cat de asurzitoare mi se parea linistea in noaptea in care m-am simtit cea mai singura fiinta de pe lume. N-am uitat nici frica paralizanta din orele in care tata era intins pe masa de operatie si inca stiu exact cum se reflecta lumina in paharul de apa in ziua cand am fost smulsa salbatic dintr-o iubire, desi as mai fi avut de iubit.

Cand vine vorba de amintiri, nu putem alege ce sa dainuie si ce sa pierdem. Inauntrul nostru, penduland intre inima si creier, exista un mecanism nestiut care colectioneaza  clipele. El decide ce ramane, ce fuge, ce se furiseaza si pentru cat timp.

Nu stiu cum functioneaza, stiu doar ca datorita lui sau din cauza sa, ajungem sa fim un morman de amintiri si de cele mai multe ori n-avem destul suflet sa le dam foc. Asa ca ne ducem vietile fiind victimele propriiilor noastre memorii.  Ne zbatem intre aduceri-aminte si nevoia de a uita. Cand ne e bine, e minunat - privim zambind inapoi si ne umplem cu drag. Cand ne e rau, in schimb, e  ingrozitor - caci, oricat ar fi de prafuite, amintirile potenteaza dorul. 

Nu ne ramane decat constatarea ca, momentan, peste unele franturi de viata, suflet si nostalgie, expuse in micul nostru muzeu, uitarea a uitat sa vina. Si, cateodata, e asa de pacat! Caci uitarea e acea bucata din noi care nu doare niciodata.

"Da-ma uitării precum te-am mai rugat, caci numai uitarea face viaţa suportabila."
   – Mihai Eminescu catre Veronica Micle

Prieteniile intre minciuna si demnitate

A fi deschis si loial intr-o lume plina de rautate si falsitate este cel mai mare rau pe care ti-l poti face singur. 

Traim intr-o lume in care oamenii falsi sunt apreciati, in care sufletul oamenilor de bun simt este calcat in picioare. 

O lume in care oamenii mint, te induc in eroare si nu sunt ceea ce vor sa para! De aceea nu inteleg adesea oamenii.Vor sa faca o impresie buna in scopul de a-si atinge unele interese. Duplicitate, falsitate, fatarnicie, minciuna, perfidie, prefacatorie… Toate astea, pentru ce? E plin  in jur de oamenii falsi, care nu vad dincolo de aparente, oamenii cu care nu ai ce sa vorbesti, oamenii lingusitori, care iti sunt prieteni doar cand au nevoie de ceva... 

De multe ori confundam amicii sau cunostintele cu prietenii, asta o face toata lumea pe pamantul asta, sa nu-mi zica cineva  ca nu-i asa!

Sincer eu tare as vrea sa-i aleg pe prieteni, insa inclin sa cred ca principiile sunt mai importante in viata...daca le respecti, automat vei avea prieteni ADEVARATI!

Se mai intampla ce-i drept sa fii pus in fata unor intamplari neplacute, de exemplu sa iei partea unui prieten chiar daca stii bine ca nu are dreptate...asta e insa o consecinta a unui principiu de viata al tau personal (eu am facut-o si cred ca si voi)! 

"Prieten"inseamna mai mult...si nu ma refer la amici de circumstanta, ci la PRIETENI de drum lung. Prieteni iti pot fi si cei egali tie, dar si cei, teoretic, inferiori din anumite puncte de vedere, cat si superiori. Egalitate perfecta nu exista, fiecare exceleaza in niste domenii si e slab in altele, asa ca nu exista superiori si inferiori 100%. Exista oameni cu scoala putina, dar cu o filosofie de viata fantastica, de la care are de invatat si unul cu scoli inalte! Eu am prieteni din diverse categorii sociale. E adevarat ca, daca pot, evit persoanele care ma trag in jos, pentru ca un prieten nu trebuie sa-ti faca rau, ci dimpotriva! Marea intelepciune cred ,e sa-ti alegi prietenii care nu te vor sili la compromisuri, niciodata!

Un articol de la stirile ProTv...

M-am casatorit cand aveam 5 ani.

Desi nu cred decat jumatate din ceea ce se spune aici, in acest articol, regret ca mai sunt cazuri din astea... De ce spun cred doar jumatate? Pentru ca  eu chiar stiu cate ceva despre  cum sunt tratate femeile in luma islamica, si stiu bine ca oricat de fanatici ar fi, au o educatie si o disciplina....Cum a reusit Samina sa isi faca o cariera, daca a fost atat de asuprita si minimalizata?Pentru o cariera oricat de nesemnificativa ar fi aceasta, trebuie sa faci un minim de studii, si asta cu siguranta va garantez este la mare cautare si cinste in lumea islamica...\asa ca dati-mi voie sa ma indoiesc de acel numar mare de ani petrecuti  "inchisa in casa" .

Poate pe undeva este adevarat , dar in majoritatea cazurilor lucrurile nu sunt chiar asa. Femeia desi nu este pusa pe un piedestal, si nu apare in fata,ea este recunoscuta ca motorul vietii, baza de la care porneste totul. Este stapana casei, si isi cunoaste locul. Ea decide si organizeaza totul... Nu trebuie sa judecam o lume intreaga , dupa un caz izolat!

Spovedania unui profesor de limba romana

un anonim de pe net

I-am spus unei domnisoare la un meeting ca as prefera sa vorbim in romana.

M-am dat mare si i-am marturisit ca sunt profesor, asadar, ma deranjeaza barbarismele. Am rugat-o sa nu foloseasca termeni din engleza acolo unde exista un corespondent in limba romana.

S-a uitat la mine, pentru cateva secunde, cu o privire de automat de cafea si mi-a spus: "Come on! I hate you". Nu mai stiu ce am discutat la intalnire. Cert e ca am plecat trist. Nici nu mai stiu daca am citit "meeting reportul" primit pe e-mail. Oricum n-as fi inteles nimic.

Sunt un "loser" care se incapataneaza sa gandeasca romaneste. Sa asculte muzica romaneasca de calitate. Celelalte Cuvinte, de exemplu.

Cand il aud pe regretatul Florian Pitis recitand versurile in "Fara cuvinte" imi dau lacrimile. Si realizez ca este un mesaj excelent pentru cei ce masacreaza limba romana:

Tristetea cea mai mare este ca, asa cum bine observa un comentator pe un forum, am inlocuit limbajul de lemn din perioada comunista cu un alt limbaj de lemn. Limbajul de lemn din perioada corporatista.

Din zece tineri cu care interactionez, in special din marile companii, noua il folosesc. Din acesti zece tineri, nu as angaja mai mult de 2 sa lucreze pentru compania pe care o conduc. Sunt "project manageri", dar, in esenta, nu pot purta o discutie coerenta. Nu pot identifica etapele unui proces simplu. Nu pot redacta un mesaj cu inceput, cuprins si incheiere...

Sunt produsul unui sistem educational falimentar. Produsul unor companii ce au nevoie de roboti, nu de oameni. Afacerea este atat de mare incat, de multe ori, merge de la sine. Iar daca da faliment, nu sunt de vina oamenii din interior, ci piata. Oamenii din exterior.

Daca nu folosesti jargonul corporatist, nu esti "profi". Punct. Nici "cool" nu esti. Inca o data, punct.

Poti sa ai doctorat la Harvard, daca te incapatanezi sa gandesti si sa scrii in romana, esti un "loser". "Come on". Nu te va accepta nimeni daca refuzi sa strecori in comunicarile tale cateva "trendy", "whatever""catchy" si "well". Asadar, ai invatat degeaba.

In civilizatia fumului, trebuie sa dai senzatia ca te pricepi. "Let's face it", nimeni nu va avea timp sa te ia la bani marunti. Sa vada ca din tine, dupa ce esti scuturat bine, nu ramane nici macar o moneda de folosit la carucioarele din supermarket.

In lumea rapida, reala sau ireala, cea mai tare exprimare este, de departe: "Vino la petrecere cu "the significant other"...". Mi-a luat o ora sa aflu ca este vorba despre partenera. Adica sotia, prietena, iubita, logodnica, amanta.

M-am incins si am uitat cel mai important lucru: in fiecare articol trebuie sa fii "focusat" pe ceva. Iar eu sunt "confused". Asa cum sunt tot mai multi oameni. Oameni cu care interactionez zi de zi. "Am decat o idee about that. Hai so let it go"! Cand primesc o astfel de... exprimare incep, instantaneu, sa plang. Caut emitatorul pe LinkedIn si aflu ca a terminat un Master in Comunicare si Relatii Publice.

Lucrurile sunt clare: profesorul sau de romana din scoala generala trebuie demis. Cum a terminat liceul, facultatea, masterul? Come on! Pana sa pun mana pe telefon si sa sun la Ministerul Educatiei (sa-l demita pe profesor), mai primesc un mesaj: "Tu nu vezi ca ai o problema de mindset? Whatever". Intru in panica. Ce naiba sa am la mindset, ca ultimele analize mi-au iesit bine. Ma intristez si un sfert de ora nu sunt bun de nimic. Am o mare problema de mindset. Cu sufletul zdrente caut pe Google. 

Aflu ca  "mindset "inseamna mentalitate. Ma linistesc.

Traiesc atatia oameni in lume cu probleme de mentalitate, incat unul in plus sau in minus nu mai conteaza. Traim intr-o civilizatie rapida. Ceea ce in urma cu 50 de ani se intampla in luni, acum se intampla in secunde. In consecinta, suntem tot mai superficiali.

Vrem sa cunoastem totul, dar nimic in profunzime. Daca nu stim ce s-a intamplat in lume in ultima ora avem o senzatie de insecuritate. Muncim repede, mancam repede, iubim repede si murim repede. Timpul nu mai are rabdare.

Pentru ca suntem evaluati de oameni repezi, suntem obligati sa aruncam mult fum. E mult mai dificil sa stam sa le aratam cat de competenti suntem. Cat de profunzi suntem. De cele mai multe ori, nu suntem, sa fim sinceri, nici competenti si nici profunzi. Pasam repede vina pe altcineva, ne acoperim de e-mailuri, muscam cu pofta din primul picior care vrea sa ne loveasca. Sau despre care avem senzatia ca vrea sa ne loveasca.

Sedintele sunt veritabile scene de lupta. Al Treilea Razboi Mondial este o gluma pe langa ce se intampla, in fiecare zi, in marile companii. Dar societatea avanseaza. Se fac profituri iar "piendelul" arata bine. Ce e acela "piendel"? Come on, it's about profit and loss.

Sunt absolvent de liceu cu profil real. In clasa a X-a, profesorul meu de matematica a murit. A fost inlocuit de o profesoara care avea un singur merit: era fata unui inspector scolar. Total nevinovata. Daca nu ai chemare sa fii profesor, nu are sens sa devii unul. Te chinui pe tine si chinuiesti generatii intregi de elevi. De la matematica, m-am reorientat spre prima iubire: limba si literatura romana. Asadar, de fiecare data cand vad cum limba romana este masacrata, sufar organic.

Nu inteleg si nu voi intelege niciodata de ce un mesaj de genul "Trebuie sa semnam asap! E pressure mare!" nu suna la fel de explicit asa: "Trebuie sa semnam cat mai repede. E presiune mare"!

Obligati sa invete romgleza, din cauza numarului mare de expati, multi tineri romani, de regula corporatisti, uita sa delimiteze clar mesajele: cand scrii in engleza, scrii in engleza. Iar cand scrii in romana, surpriza, scrii in romana! "Trebuie sa semnam asap! E pressure mare"! Asa se incheie un mesaj primit, prin e-mail, acum cateva minute. Recitesc continutul ca un profesor ratat ce sunt. Gasesc 4 greseli grave de limba romana. Dar, come on, what's the point?

In civilizatia fumului, important este sa dai senzatia ca te pricepi. Daca te uiti cu atentie sub ambalaj, produsul uman e, de cele mai multe ori, putred.

"Piloţii orbi" - Mircea Eliade -

Istoria se repetă... 

 Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p.3

Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea - după marea victorie finală - să fie iertate.

Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 - lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) - dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă - luntrea statului nstru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob - elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea - toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile - si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal.
Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze. […]

Stiu foarte bine că evreii vor tipa că sunt antisemit, iar democratii că sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administratia” e proastă - iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritătilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa să rezolve problema minoritătilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis să persecute fătis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

Cred că suntem singura tară din lume care respectă tratatele minoritătilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura si ajutându- le să-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur si simplu pentru că pătura conducătoare nu mai stie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii - după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdată pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive - si, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor - care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trăi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneste, că în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, că pier satele românesti, că se schimbă fata oraselor - ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigură că au făcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul - slăbind considerabil rezistenta tăranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politică si administrativă.

Toată Muntenia si Moldova de jos se hrăneau iarna cu peste sărat; cărutele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul si pestele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totusi o hrană substantială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peste (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peste ca să nu scadă pretul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peste sărat. Si acum, când populatia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină si aspirină, ci printr-o hrană substantială.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si to mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuică.

Noi n-am înteles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoară. Ne lăudăm că “tinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelasi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi si ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credintă, si cu bunăvointă; numai că, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care contează în ceasul de fată - instinctul statal - nu văd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun că n- are importantă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacă fac avere, averile lor rămân tot în tară. Dacă asa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza tara cu englezi, căci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitătile unor oameni străini - nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…

Că pilotii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor - putin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnă un stat. Si asta e destul ca să începi să plângi.

Fetelor!-Minuni pentru bucataria voastra!

Ne-am obisnuit sa ne descurcam in bucatarie cu ce avem insa ne minunam mereu de noile inventii menite sa usureze treburile bucatariei.

Multe din ele costa destul de mult, insa cand vedem cat de utile sunt, parca ne mai gandim o data.

Iata cateva din acestea:

1. Dozatorul de unt

Ai dori sa mananci toast prajit cu unt dimineata, nu-i asa?

Insa niciodata parca nu gasesti cantitatea de unt potrivita pentru felia de paine sau untul este fie prea tare si nu se intinde, fie prea moale si se transforma intr-o crema inestetica.

 Solutia este insa una ingenios de simpla: dozatorul de unt, care iti plaseza pe felia de toast un patratel de unt exact cat trebuie, exact la temperatura la care merge perfect intins.

2. Degetele termo-rezistente

Da, stiu, exista clestele cu care poti apuca feliutele de bacon puse la rumenit in tigaia de teflon. Insa de multe ori le scapi din stransoare clestelui sau risti sa le rupi, din cauza ca le strangi prea tare. Nu ar fi mai bine sa poti simti cat sa strangi?

Ei bine, acum poti, cu ajutorul degetelor termo-rezistente. Iti fereste pielea de contactul direct cu tigaia incinsa sau baconul fierbinte si in acelasi timp iti pastreaza senzatia pe care ai avea-o daca ai apuca bucata de carne direct cu degetele tale.

3. Forma inimioara pentru ou

 Nu esti adepta dulcegariilor in relatie?

Ok, nu fa torturi inimioare, insa daca intr-o zi banala de sambata ii vei pune pe farfurie la micul dejun un ou ochi in forma de inimioara, il vei da gata cu siguranta.

Toata smecheria consta intr-o simpla forma termo-rezistenta pe care o aplici in tigaie si in care pui apoi oul la prajit. E atat de simpla, insa efectul spectaculos!

4. Tocator compact de verdeturi

 Iti plac mancarurile cu multa verdeata insa mereu faci mizerie cand o toci?

Acum exista un tocator compact, cu cutit si suport adancit pentru verdeata tocata.

Este mic, simplu de depozitat si sigur in bucataria ta, gratie cutitului care se "ascunde" in interiorul suportului.