ABANDONAȚI SI ÎNȘELAȚI, NU ÎȘI PIERD SPERANȚA

În fiecare dimineață și seară, drumul meu către serviciu și apoi înapoi acasă mă poartă prin întinderi de păduri și câmpuri. Ar trebui să fie un traseu liniștitor, un moment de respiro între agitația orașului și căldura căminului. 

Însă, de ceva vreme, acest drum a devenit o sursă de tristețe și reflecție profundă.

Pe marginea șoselei, zăresc mereu câini de rasă, stând nemișcați, cu privirile fixe asupra fiecărei mașini care trece. Ochii lor mari, plini de speranță și totodată de dezamăgire, par să întrebe fără cuvinte: "Ești tu? Te-ai întors după mine?". Fiecare trecere a mea pe lângă ei îmi sfâșie inima. Simt cum privirile lor mă urmăresc în oglinda retrovizoare, până când siluetele lor dispar în zare.

Acești câini nu sunt simpli vagabonzi. Sunt animale care au cunoscut căldura unui cămin, care au fost cândva iubiți și îngrijiți. Și totuși, acum stau singuri, pe marginea drumului, într-o așteptare dureroasă.

Mă întreb adesea , cu multă amărăciune, ce poveste ascunde fiecare dintre ei. Oare au fost abandonați pentru că au îmbătrânit? Pentru că nu mai erau "perfecți"? Sau poate cineva a considerat că nu mai are timp pentru ei? Oricare ar fi motivul, nu pot să înțeleg cum poți lăsa în urmă o ființă care ți-a oferit toată dragostea și loialitatea sa, necondiționat...!

De fiecare dată când îi văd, simt un impuls puternic să opresc mașina, să le ofer o mângâiere, să le spun că îmi pare rău pentru nedreptatea care li s-a făcut. Dar știu că nu îi pot lua pe toți  acasă, și că poate le-aș face mai mult rău, răscolindu-le sufletele. Pentru ca da, în mintea mea aceste animăluțe  au suflet, gândesc, raționează, poate mai mult decât mulți dintre noi...

Ceea ce mă doare cel mai mult este faptul că acești câini încă mai speră. Fiecare mașină care trece reprezintă pentru ei o posibilă reîntâlnire cu stăpânul pierdut. Nu știu că au fost abandonați. Ei doar așteaptă, zi după zi, în ploaie sau sub soarele arzător, cu aceeași credință nestrămutată.

În aceste momente, realizez cât de profundă este legătura dintre om și câine. Ei ne oferă totul fără să ceară nimic în schimb. Și totuși, unii dintre noi aleg să-i trădeze în cel mai crud mod posibil.

Drumul meu zilnic a devenit o lecție de empatie și responsabilitate. Mă doare aproape fizic, suferința lor și încerc sa fac ceva pentru ei, oricât de mic ar fi gestul.

Pentru că, în final, schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Și poate, într-o zi, niciun câine nu va mai trebui să aștepte pe marginea drumului, sperând ca acei care i-au abandonat, i-au înșelat,  se vor întoarce la ei cu brațele deschise... Si da, câinele nu te va certa și nici nu îti va reproșa  ca ai fost crud și fara suflet....Câinele se va bucura enorm, te va imbratisa si te va iubi in continuare  necondiționat!