În fiecare dimineață și seară, drumul meu către serviciu și apoi înapoi acasă mă poartă prin întinderi de păduri și câmpuri. Ar trebui să fie un traseu liniștitor, un moment de respiro între agitația orașului și căldura căminului.
Însă, de ceva vreme, acest drum a devenit o sursă de tristețe și reflecție profundă.
Pe marginea șoselei, zăresc mereu câini de
rasă, stând nemișcați, cu privirile fixe asupra fiecărei mașini care trece.
Ochii lor mari, plini de speranță și totodată de dezamăgire, par să întrebe
fără cuvinte: "Ești tu? Te-ai întors după mine?". Fiecare trecere a
mea pe lângă ei îmi sfâșie inima. Simt cum privirile lor mă urmăresc în oglinda
retrovizoare, până când siluetele lor dispar în zare.
Acești câini nu sunt simpli vagabonzi. Sunt
animale care au cunoscut căldura unui cămin, care au fost cândva iubiți și
îngrijiți. Și totuși, acum stau singuri, pe marginea drumului, într-o așteptare
dureroasă.
Mă întreb adesea , cu multă amărăciune, ce
poveste ascunde fiecare dintre ei. Oare au fost abandonați pentru că au
îmbătrânit? Pentru că nu mai erau "perfecți"? Sau poate cineva a
considerat că nu mai are timp pentru ei? Oricare ar fi motivul, nu pot să
înțeleg cum poți lăsa în urmă o ființă care ți-a oferit toată dragostea și
loialitatea sa, necondiționat...!
De fiecare dată când îi văd, simt un impuls
puternic să opresc mașina, să le ofer o mângâiere, să le spun că îmi pare rău
pentru nedreptatea care li s-a făcut. Dar știu că nu îi pot lua pe toți acasă, și că poate le-aș face mai mult rău, răscolindu-le
sufletele. Pentru ca da, în mintea mea aceste animăluțe au suflet, gândesc, raționează, poate mai
mult decât mulți dintre noi...
Ceea ce mă doare cel mai mult este faptul că
acești câini încă mai speră. Fiecare mașină care trece reprezintă pentru ei o
posibilă reîntâlnire cu stăpânul pierdut. Nu știu că au fost abandonați. Ei
doar așteaptă, zi după zi, în ploaie sau sub soarele arzător, cu aceeași
credință nestrămutată.
În aceste momente, realizez cât de profundă
este legătura dintre om și câine. Ei ne oferă totul fără să ceară nimic în
schimb. Și totuși, unii dintre noi aleg să-i trădeze în cel mai crud mod
posibil.
Drumul meu zilnic a devenit o lecție de
empatie și responsabilitate. Mă doare aproape fizic, suferința lor și încerc sa
fac ceva pentru ei, oricât de mic ar fi gestul.
Pentru că, în final, schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Și poate, într-o zi, niciun câine nu va mai trebui să aștepte pe marginea drumului, sperând ca acei care i-au abandonat, i-au înșelat, se vor întoarce la ei cu brațele deschise... Si da, câinele nu te va certa și nici nu îti va reproșa ca ai fost crud și fara suflet....Câinele se va bucura enorm, te va imbratisa si te va iubi in continuare necondiționat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu