Fericiti cei care pot sa uite

Autor, Roxana Neagu

Dintre toate jocurile, uitarea ne vine cel mai greu. Sunt amintiri care ni se lipesc de vene, asa cum oxigenul se lipeste de hemoglobina, si se duc direct la inima, de unde uita sa mai plece. Amintirile alea, unele mai frumoase decat frumosul, altele triste cat sa-ti pierzi mintile de durere, raman arse pe retina si impregnate in creier. Altfel nu-mi explic de ce tinem minte cu atata precizie niste lucruri indepartate, peste care s-au asezat cuminti zile numarate uneori si-n ani. 

M-a fascinat mereu cum suntem construiti de ne putem intoarce in trecut ca intr-un muzeu in care sunt expuse tot felul de clipe, stari sau biruinte. Momente care au fost, ne-au marcat si acum s-au transformat in niste franturi de ganduri, transparente ca un fum, dar calde si dureroase intocmai ca ranile deschise. Rani deschise a nostalgie.

Cateodata mi-e suficient sa inchid ochii ca sa-mi vad prima zi de scoala si pe mama, zambindu-mi in soarele bland de septembrie. Daca ma concentrez, inca pot sa simt stransoarea emotionata a mainii ei peste degetele mele de copil.

Pot sa vad cu ochii mintii Mediterana din dupa-amiaza aia in care era sa plang de cata frumusete imi infatisa in fata ochilor. Asa, cu lacrimile inecandu-mi-se in gat, am aflat ca te poti indragosti de un loc, la fel cum te indragostesti de un om: iremediabil.

Ma pot intoarce oricand in racoarea noptii de vara-n care, plimbandu-ma aiurea cu o prietena, am stiut ca ea-mi va fi “cea mai buna”.

In muzeul asta sunt toate acele bucati din mine pe care le-am imprastiat prin te-miri-ce momente ale istoriei personale si pe care le numesc acum amintiri. Clipele de fericire infinita, care parca dadea pe-afara, de-mi venea sa imbratisez lumea pe strada. Linistea pe care o inspiram din imbratisarea lui si felul in care, odihnindu-mi capul pe umarul sau, intr-o seara banala, am constientizat ca, indiferent ce va veni peste noi, pe omul asta o sa il iubesc intotdeauna.

 Dar muzeul amintirilor nu-i numai pentru bucuriile perfecte si rotunde, mai mici sau mai mari, care ne-au binecuvantat viata. In el sunt expuse, cu aceleasi drepturi de a fi tinute minte si rememorate, si durerile, infrangerile sau dorurile nemangaiate.

Asa se face ca inca pot auzi sunetul surd al pamantului lovind lemnul cand o ingropam pe bunica. N-am uitat nici momentul in care, cu precizia unui chirurg, o mana de cuvinte mi-a decupat inima din piept si-a asezat-o nedelicat pe caldaram de se uitau trecatorii nestigheriti la lacrimile mele hohotinde. La fel, imi reamintesc perfect dimineata in care, pentru prima oara, dragii cei mai dragi au pus mii de kilometri intre bratele noastre si eu nici n-am putut plange.

Pot sa vad, daca inchid ochii, cat de frumos se jucau norii pe cer in cea mai urata zi din viata mea sau cat de asurzitoare mi se parea linistea in noaptea in care m-am simtit cea mai singura fiinta de pe lume. N-am uitat nici frica paralizanta din orele in care tata era intins pe masa de operatie si inca stiu exact cum se reflecta lumina in paharul de apa in ziua cand am fost smulsa salbatic dintr-o iubire, desi as mai fi avut de iubit.

Cand vine vorba de amintiri, nu putem alege ce sa dainuie si ce sa pierdem. Inauntrul nostru, penduland intre inima si creier, exista un mecanism nestiut care colectioneaza  clipele. El decide ce ramane, ce fuge, ce se furiseaza si pentru cat timp.

Nu stiu cum functioneaza, stiu doar ca datorita lui sau din cauza sa, ajungem sa fim un morman de amintiri si de cele mai multe ori n-avem destul suflet sa le dam foc. Asa ca ne ducem vietile fiind victimele propriiilor noastre memorii.  Ne zbatem intre aduceri-aminte si nevoia de a uita. Cand ne e bine, e minunat - privim zambind inapoi si ne umplem cu drag. Cand ne e rau, in schimb, e  ingrozitor - caci, oricat ar fi de prafuite, amintirile potenteaza dorul. 

Nu ne ramane decat constatarea ca, momentan, peste unele franturi de viata, suflet si nostalgie, expuse in micul nostru muzeu, uitarea a uitat sa vina. Si, cateodata, e asa de pacat! Caci uitarea e acea bucata din noi care nu doare niciodata.

"Da-ma uitării precum te-am mai rugat, caci numai uitarea face viaţa suportabila."
   – Mihai Eminescu catre Veronica Micle

POVESTIRI CU TÂLC

CAT COSTA UN MIRACOL

O fetita a intrat in camera ei si a scos din ascunzatoarea din dulap un borcan. A turnat continutul borcanului pe podea si a inceput sa numere banii cu atentie. A numarat maruntisul de trei ori, pana rezultatul a iesit exact la fel. Nici o sansa sa greseasca.

A pus cu atentie monedele in borcan apoi a asezat  capacul, a iesit pe usa din spate si a mers 6 strazi pana la farmacia cu semnul rosu, al sefului de trib indian, la intrare.

A asteptat cu rabdare pentru ca farmacistul sa fie atent la ea, dar acesta era prea ocupat in acel moment. Fetita si-a miscat picioarele pentru a face un zgomot. Nu s-a intamplat nimic. A incercat sa scoata un sunet pentru a atrage atentia, insa nu s-a intamplat nimic.

In final, a luat o moneda din borcanul ei si a pus-o pe tejghea. Asta a functionat.

„Ce anume doresti?” a intrebat farmacistul pe un ton iritat. „Vorbesc cu fratele meu pe care nu l-am vazut de ani”- a spus farmacistul fara sa astepte un raspuns la intrebare.

„De fapt doresc sa vorbesc cu Dvs. despre fratele meu”- a raspuns fetita pe acelasi ton ridicat. „Este foarte, foarte bolnav si vreau sa cumpar un miracol.”

„Poftim?” – a intrebat farmacistul.

„Numele lui este Andrew si ceva rau ii creste in cap, iar tata spune ca doar un miracol il mai poate salva in acest moment. Asadar, cat costa un miracol?

„Noi nu vindem miracole fetito! Imi pare rau nu te pot ajuta” a spus farmacistul, inmuiat un pic.

„Uite, am bani sa va platesc. Daca nu este de ajuns, adun restul. Doar spuneti-mi cat costa.”

Fratele farmacistului era un om bine imbracat. S-a intors catre fetita si a intrebat-o: „De ce fel de miracol are nevoie fratele tau?”

„Nu stiu” – a spus fetita. „Stiu doar ca mama spune ca are nevoie de o operatie.  Insa tata nu poate sa plateasca, asa ca vreau sa folosesc banii mei.”

„Cati bani ai?”- a intrebat barbatul.

„Un dolar si 11 centi” a raspuns incet. „Sunt toti banii pe care ii am, dar pot face rost de mai multi”.

„Ce coincidenta!” – a zambit barbatul. „Un miracol pentru fratiori costa exact 1 dolar si 11 cent.

A luat banii intr-o mana, iar cu cealalta a apucat manuta ei si a spus: „ Arata-mi unde locuiesti. Vreau sa-l vad pe fratiorul tau si sa-i cunosc pe parintii tai. Hai sa vedem daca am acel miracol de care ai nevoie.”

Barbatul bine imbracat era un chirurg renumit, specializat in neurochirurgie.  Operatia a fost gratuita si nu a durat mult pana ce Andrew a ajuns din nou acasa si se simtea bine. Mama si tata vorbeau cu placere despre sirul de evenimente ce i-au adus aici.

„ Acea operatie a fost un adevarat miracol”- a soptit mama. „Ma intreb cat o fi costat?”

Fetita a zambit. Stia exact cat a costat miracolul…un dolar si 11 centi…plus credinta unui mic copil.

Nimeni nu ne poate rani fara consimtamantul nostru

"Nu ceea ce ni se intampla ne raneste pe noi. Raspunsul nostru la ceea ce ni se intampla este cel care ne raneste."

O povestioara frumoasa si cu o morala interesanta, care ii va atinge pe multi dintre voi. Povestea care il vizeaza pe Abraham Lincoln circula de mult timp in lumea internetului si face parte din folclorul anonim al acestuia. Am primit-o pe mail si o dam la randul nostru mai departe. 

Nimeni nu ne poate rani fara consimtamantul nostru

"In prima sa zi in functie, pe cand presedintele Abraham Lincoln se pregatea sa ia cuvantul, un barbat s-a ridicat in picioare. Era un aristocrat bogat. El a spus: “Domnule Lincoln, nu ar trebui sa uiti ca tatal tau obisnuita sa faca pantofi pentru toata familia mea”. Si intregul Senat a inceput sa rada; au crezut ca l-au facut de ras pe Lincoln.

Insa unii oameni sunt facuti dintr-un aluat cu totul si cu totul diferit. Lincoln l-a privit drept in ochi pe barbatul respectiv, apoi a spus: “Sir, stiu ca tatal meu obisnuia sa faca pantofi pentru familia ta si poate ca mai sunt si altii aici pentru care facea acelasi lucru deoarece facea pantofi intr-un fel in care nimeni altcineva nu putea. Era un creator. Pantofii lui nu erau doar pantofi; si-a turnat tot sufletul in ei.

Acum, vreau sa te intreb si pe tine, ai cumva vreo nemultumire? Fiindca stiu si eu sa fac pantofi. Daca ai vreo nemultumire, pot sa-ti fac o alta pereche de pantofi. Insa din cate stiu, nimeni nu s-a plans de pantofii tatalui meu. A fost un geniu, un mare creator si sunt mandru de tatal meu”

Intreg Senatul a ramas ca trasnit. Nu puteau sa inteleaga ce fel de barbat este Abraham Lincoln. Era mandru ca tatal lui si-a facut meseria atat de bine incat nicio singura nemultumire nu a fost auzita vreodata.

Aminteste-ti: “Nimeni nu ne poate rani fara consimtamantul nostru.”

“Nu ceea ce ni se intampla ne raneste pe noi. Raspunsul nostru la ceea ce ni se intampla este cel care ne raneste.”

Pastrati-va fericirea...!

O poveste tradusa din ebraica si trimisa de catre  prietena mea Tania Zaharia (Israel), o poveste care seamana atat de mult cu multe din povestile noastre de zi cu zi!

"Am ajuns acasa in acea noapte , sotia a servit cina , i-am prins mana si i-am spus ca trebuie sa vorbim...
Ea a mancat incet si in liniste deplina , m-am uitat la ea si am vazut durerea in ochii ei de parca stia ce vroiam sa spun. Nu stiam cum sa spun, asa ca pur si simplu am zis :"vreau sa divortam". ea m-a privit socata si m-a intrebat cu tristete :"de ce?" ... In acea noapte nu am mai vorbit , ea doar a plans cautand o explicatie , pana cand i-am raspuns :"m-am indragostit de Moran, nu te mai iubesc pe tine" , i-am spus cu blandete si cu un sentiment de vinovatie.
A doua zi am scris un acord de divort prin care ii lasam ei casa , masina si 30% din firma . In clipa cand ea a vazut contractul l-a rupt in bucati . 25 de ani de casnicie impreuna si deodata eram ca niste straini .
Mi-era mila de ea , tot timpul "pierdut" impreuna dar eram indragostit de alta femeie. Ea a inceput sa tipe si sa planga ... A doua zi am venit acasa si am gasit-o scriind , am urcat direct in pat , fara sa mananc si fara sa vorbesc, m-am sculat a doua zi dimineata si am vazut-o inca scriind. Scrisese acordul de divort in conditiile ei.
Nu vroia nimic decat cateva lucruri marunte si un aviz de o luna in avans , timp in care va trebui sa traim si sa ne purtam ca in primele zile de casatorie ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat pentru a nu ii deranja pe gemenii nostrii ce se aflau in perioada de examene. 

Si inca ceva, a cerut ca in aceasta luna sa o port in brate din dormitor pana la usa in fiecare zi, exact ca in ziua nuntii noastre. Am gandit ca e nebuna dar am acceptat pentru a trece totul in liniste. 

Chiar i-am povestit totul acelei Moran , ea a ras de ea dar a acceptat , dorind sa incheiem totul frumos. Adevarul e ca eu si sotia mea nu mai avusesem nici un contact fizic de multa vreme. In prima zi m-am simtit jenat sa o ridic din pat pana la usa dar cu cat au trecut zilele m-am obisnuit si am inceput sa imi amintesc de vremurile noastre frumoase... 

Dupa cateva zile unul din gemeni ne-a vazut si a spus : "ce frumos va sta asa !" , ea mi-a soptit in ureche "nu le spune nimic deocamdata, i-ar zdrobii", am aprobat din cap dar m-a enervat, am dat-o jos , ea s-a dus la servici si eu in treburile mele. Dupa vreo saptamana ea si-a pus capul pe pieptul meu cand am luat-o in brate , ii putem simtii parfumul pe gulerul meu , adevarul e ca de mult nu o mai privisem asa, nu mai era asa tanara , ii aparusera si cateva riduri pe care nu le cunoasteam , era clar ca ea primise destul de greu hotararea mea , pentru o clipa mi-a parut rau .

Dupa inca o saptamana am simtit cum totul revine intre noi , femeia care imi daruise 25 de ani din viata ei deodata revenea in viata mea. Nu i-am spus nimic lui Moran despre asta . Dupa doua saptamani imi paru mai usoara ca niciodata , nu mai era un efort sa o ridic ,am observat ca slabise , am mangaiat-o pe par si celalat geaman a zis : "e timpul sa o iei pe mama in brate " , devenise ceva important in ochii copiilor . Ma temeam sa ma razgandesc dar deja nu mai puteam sa ascund asta , i-am spus lui Moran ca m-am reindragostit de sotia mea , am iesit din obisnuinta plictisitoare si simt ca nu mai vreau sa divortez de ea. "Cand am tinut-o in brate , am simtit ca vreau sa o string in brate toata viata" am marturisit. Adevarul e ca Moran a inteles, cu toata durerea . 

Pe drum spre casa i-am cumparat sotiei un buchet de flori si i-am scris un bilet : "am sa te port in brate in fiecare zi pana la moarte" . Am ajuns acasa cu buchetul de flori, zambind , am urcat in graba scarile si am gasit-o pe sotia mea in pat fara suflare . Ea se lupta cu cancerul iar eu am fost atat de ocupat cu prostiile mele incat nu am observat ce se intimpla chiar sub nasul meu!!! Ea a stiut cu o luna inainte ca acestea ii sunt ultimele clipe , deaceea a cerut un avertisment de o luna pentru ca gemenii nostrii sa nu ne pastreze in memorie divortati , pana in ziua de azi ei stiu ca am fost un tata si un sot nemaipomenit care si-a iubit si admirat sotia ... totul multumita ei , multumita numai ei . 

In dragostea adevarata nu conteaza casa , firma , banii - numai fericirea .
Si , va rog eu , pastrati-va casnicia pentru ca nu tot ce se strica nu mai poate fi reparat."

POVESTEA OCHILOR

O poveste trista dar adevarata! Cititi si printre randuri, si parte din voi veti regasi  cu siguranta inlauntrul vostru, in sertarasul ala ascuns al sufletului vostru,  o astfel de poveste proprie! Cati dintre voi aveti curajul macar o data la un an sa infruntati  acest adevar? Greselile ne apartin, le ducem cu noi  de la inceput pana la sfarsit, numai ca foarte multi se ascund, refuza sa si le asume, chiar si in  fata propriei constiinte, refuzand sa accepte aceste mici adevaruri, care ranesc. Eu personal cred ca o reamintire din cand in cand a acestor adevaruri ne poate ajuta , ne poate intari!