ABANDONAȚI SI ÎNȘELAȚI, NU ÎȘI PIERD SPERANȚA

În fiecare dimineață și seară, drumul meu către serviciu și apoi înapoi acasă mă poartă prin întinderi de păduri și câmpuri. Ar trebui să fie un traseu liniștitor, un moment de respiro între agitația orașului și căldura căminului. 

Însă, de ceva vreme, acest drum a devenit o sursă de tristețe și reflecție profundă.

Pe marginea șoselei, zăresc mereu câini de rasă, stând nemișcați, cu privirile fixe asupra fiecărei mașini care trece. Ochii lor mari, plini de speranță și totodată de dezamăgire, par să întrebe fără cuvinte: "Ești tu? Te-ai întors după mine?". Fiecare trecere a mea pe lângă ei îmi sfâșie inima. Simt cum privirile lor mă urmăresc în oglinda retrovizoare, până când siluetele lor dispar în zare.

Acești câini nu sunt simpli vagabonzi. Sunt animale care au cunoscut căldura unui cămin, care au fost cândva iubiți și îngrijiți. Și totuși, acum stau singuri, pe marginea drumului, într-o așteptare dureroasă.

Mă întreb adesea , cu multă amărăciune, ce poveste ascunde fiecare dintre ei. Oare au fost abandonați pentru că au îmbătrânit? Pentru că nu mai erau "perfecți"? Sau poate cineva a considerat că nu mai are timp pentru ei? Oricare ar fi motivul, nu pot să înțeleg cum poți lăsa în urmă o ființă care ți-a oferit toată dragostea și loialitatea sa, necondiționat...!

De fiecare dată când îi văd, simt un impuls puternic să opresc mașina, să le ofer o mângâiere, să le spun că îmi pare rău pentru nedreptatea care li s-a făcut. Dar știu că nu îi pot lua pe toți  acasă, și că poate le-aș face mai mult rău, răscolindu-le sufletele. Pentru ca da, în mintea mea aceste animăluțe  au suflet, gândesc, raționează, poate mai mult decât mulți dintre noi...

Ceea ce mă doare cel mai mult este faptul că acești câini încă mai speră. Fiecare mașină care trece reprezintă pentru ei o posibilă reîntâlnire cu stăpânul pierdut. Nu știu că au fost abandonați. Ei doar așteaptă, zi după zi, în ploaie sau sub soarele arzător, cu aceeași credință nestrămutată.

În aceste momente, realizez cât de profundă este legătura dintre om și câine. Ei ne oferă totul fără să ceară nimic în schimb. Și totuși, unii dintre noi aleg să-i trădeze în cel mai crud mod posibil.

Drumul meu zilnic a devenit o lecție de empatie și responsabilitate. Mă doare aproape fizic, suferința lor și încerc sa fac ceva pentru ei, oricât de mic ar fi gestul.

Pentru că, în final, schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Și poate, într-o zi, niciun câine nu va mai trebui să aștepte pe marginea drumului, sperând ca acei care i-au abandonat, i-au înșelat,  se vor întoarce la ei cu brațele deschise... Si da, câinele nu te va certa și nici nu îti va reproșa  ca ai fost crud și fara suflet....Câinele se va bucura enorm, te va imbratisa si te va iubi in continuare  necondiționat!

MĂ ÎNCLIN ȘI ÎȚI MULȚUMESC, TATĂ

 Astăzi ar fi fost ziua tatălui meu. De 14 ani, el nu mai este lângă mine, dar amintirea lui rămâne vie în mine în  fiecare zi. 

Tata a fost un om bun, dar și dur. A știut să mă iubească în felul său, învățându-mă că viața nu e ușoară și că trebuie să lupt pentru fiecare lucru important. Nu m-a protejat de greutăți, ci m-a pregătit pentru ele, iar astăzi, cu inima plină de dor și recunoștință, mă înclin pentru tot ce a făcut pentru mine.

Tata nu a fost genul de om care să mă menajeze sau să-mi netezească drumul, dar tocmai de aceea am devenit cine sunt azi. Mi-a arătat că viața e plină de provocări și că puterea vine din felul în care le înfrunți. Chiar și când părea aspru, știu acum că în spatele acelei durități era o dragoste profundă, o dorință de a mă vedea pregătită pentru lumea de afară.

Astăzi, îmi dau seama cât de mult i-am datorat fiecărei lecții. Îl port în suflet cu recunoștință, știind că fiecare decizie a lui, fiecare moment în care mi-a cerut să fiu mai puternică, a fost din dragoste. Dragostea lui e gravată în inima mea și mă ghidează în tot ce fac.

Mă înclin în fața amintirii  lui, cu toată inima, pentru tot ce m-a învățat, chiar și atunci când nu înțelegeam. Știu că nu a fost ușor, dar tot ce a făcut a fost pentru binele meu. Astăzi, în ziua în care i-aș fi spus „La mulți ani”, îi mulțumesc din suflet pentru tot. Dragostea lui rămâne în mine, pentru totdeauna.

ÎN UMBRA BUNĂTĂȚII

 

Am început să observ că, treptat, nu mă mai făceam remarcată. În jurul meu, indiferent că era vorba de prieteni, colegi sau cunoștințe, părea că bunătatea și corectitudinea nu mai contau. Am fost mereu genul de persoană care s-a străduit să fie de ajutor, să fie prezentă când cineva avea nevoie, să fac lucrurile corect și cu suflet. Dar, încet-încet, am realizat că aceste gesturi nu mai atrăgeau atenția sau aprecierea.

Am început să mă întreb: e suficient să fii bun într-o lume în care moralitatea nu e valorizată? Când vezi că alții reușesc fără a respecta aceleași principii, te întrebi dacă merită să continui pe drumul tău. Am avut momente în care m-am gândit să mă schimb, să mă aliniez la ceea ce părea să fie mai „eficient”. Dar ceva din mine nu mă lăsa. Știam că nu pot să renunț la valorile mele, chiar dacă nu erau apreciate. 

Și atunci mi-am dat seama de un lucru esențial: nu e nevoie să mă fac remarcată pentru a fi mulțumită. Bunătatea mea nu depinde de recunoașterea celorlalți. Ofer fără să aștept nimic în schimb pentru că asta sunt eu, și asta îmi aduce liniște. Chiar dacă într-o atmosferă în care aceste lucruri par lipsite de valoare, eu știu că ceea ce fac contează. Nu pentru că cineva mă va lăuda, ci pentru că e ceea ce simt că e corect.

Într-un final, am învățat că mulțumirea vine din respectul de sine, din faptul că, indiferent de cum sunt percepută, eu continui să fac ceea ce e corect în ochii mei si în sufletul meu.  Și poate, într-un fel tăcut, bunătatea mea aduce o diferență mică, dar importantă, chiar și într-un loc unde aceasta nu este apreciată.

DINCOLO DE VINDECARE: GRIJA PENTRU SUFLET

 

Era o zi mohorâtă când am intrat în spital, simțindu-mă mică și vulnerabilă în fața lumii medicale. În jurul meu, totul părea rece, mecanic, iar discuția cu medicul s-a limitat la diagnostice, analize și tratamente. În timp ce ascultam cuvintele lui tehnice, simțeam că ceva lipsește. Era ca și cum tot ce conta era corpul meu, dar nimeni nu întreba cum mă simt cu adevărat, ce si în sufletul meu....

Am plecat de acolo cu un gol în inimă. Oare de ce, în fața suferinței, vorbim doar despre simptome? Boala nu este doar o rană fizică, ci și una a sufletului. Am învățat asta pe propria piele, când, într-un moment de pierdere profundă, corpul meu a reacționat la suferința interioară. Am simțit cum fiecare durere din sufletul meu își găsea ecou în trup.

Adevărul este că avem nevoie de mai mult decât tratamente. Când suntem vulnerabili, ne dorim să fim văzuți cu tot ceea ce suntem – cu fricile, speranțele și întrebările noastre despre sensul suferinței. Sănătatea nu înseamnă doar să repari un corp, ci să vindeci o ființă întreagă. Ne dorim ca cineva să ne întrebe: „Cum te simți, cu adevărat?” și să ne ofere mai mult decât soluții medicale – să ne ofere speranță.

Pentru că, la final, nu căutăm doar vindecare fizică. Căutăm să fim întregi din nou, să găsim sens în suferință și, mai ales, să simțim că cineva ne vede dincolo de corp – ca suflete care au nevoie de grijă, înțelegere și speranță.

VIAȚA NU ÎNSEAMNĂ SĂ AȘTEPȚI CA FURTUNA SĂ TREACĂ

 Viața nu înseamnă să aștepți ca furtuna să treacă... Ce înseamnă, de fapt, asta?

Nu știu dacă e chiar atât de complicat pe cât pare. E despre felul în care ne raportăm la dificultăți. De multe ori, așteptăm ca lucrurile să se îmbunătățească de la sine, dar uităm că viața continuă și în mijlocul problemelor.

Furtuna poate dura mult. Poate că nu va trece niciodată complet. Și dacă aștepți mereu, pierzi momente prețioase. Viața nu se oprește în fața greutăților, iar noi nu putem să punem pauză până când totul devine perfect.

E greu să găsești forța să te bucuri în mijlocul unei furtuni. Și nu e vorba neapărat de bucurie. E despre acceptare. Să înveți să trăiești cu ceea ce ești, cu ceea ce ai și cu ceea ce ți se întâmplă, fără să amâni trăirea până când toate se rezolvă.

Poate că dansul în ploaie e metafora pentru a învăța să te adaptezi. A accepta că ploaia e acolo, că situația nu e ideală, dar că tot poți găsi un fel de echilibru. Poți să dansezi în sensul de a continua să trăiești, chiar dacă împrejurările sunt complicate.

Desigur, nu e un dans fără riscuri. Dar fiecare clipă petrecută așteptând să se schimbe vremea e o clipă în care pierzi ocazia să crești, să înveți ceva nou despre tine sau despre lume. Furtuna poate aduce și lecții.

Poate e mai bine să fii precaut și să te protejezi. Să aștepți ca problemele să treacă pentru a acționa cu mai multă siguranță. În teorie, pare mai sigur. Dar adevărata provocare a vieții nu e să găsești mereu siguranța, ci să găsești curajul de a merge mai departe, indiferent de circumstanțe. Dacă tot timpul aștepți, te vei obișnui să trăiești într-o stare de așteptare perpetuă.

Vor fi și perioade de liniște, desigur. Dar dacă îți antrenezi sufletul să danseze în ploaie, vei ști să apreciezi mai mult acele momente de liniște. Și chiar vei înțelege că uneori, furtunile interioare sunt cele care te modelează cel mai mult

Pentru mine, a dansa in ploaie înseamnă să îmi permit să greșesc, să învăț din greșeli, să accept imperfecțiunea. Înseamnă să nu îmi refuz bucuriile mici doar pentru că viața nu e ideală. Și mai ales, să găsesc în fiecare furtună un nou motiv să merg mai departe.

Viața nu e despre perfecțiune. E despre călătorie, despre cum te porți cu tine și cu ceilalți pe parcurs. Dansează în ploaie, pentru că, uneori, ploaia poate să-ți ofere cele mai prețioase lecții.

Furtuna va trece, dar tu vei fi schimbat de ea. Important e cum alegi să te schimbi. Viața nu va aștepta, așa că nici tu nu ar trebui să aștepți ca toate condițiile să fie perfecte ca să te bucuri de ea.