Am început să observ că, treptat, nu mă mai făceam remarcată. În jurul meu, indiferent că era vorba de prieteni, colegi sau cunoștințe, părea că bunătatea și corectitudinea nu mai contau. Am fost mereu genul de persoană care s-a străduit să fie de ajutor, să fie prezentă când cineva avea nevoie, să fac lucrurile corect și cu suflet. Dar, încet-încet, am realizat că aceste gesturi nu mai atrăgeau atenția sau aprecierea.
Am început să mă întreb: e suficient să fii bun într-o lume în care moralitatea nu e valorizată? Când vezi că alții reușesc fără a respecta aceleași principii, te întrebi dacă merită să continui pe drumul tău. Am avut momente în care m-am gândit să mă schimb, să mă aliniez la ceea ce părea să fie mai „eficient”. Dar ceva din mine nu mă lăsa. Știam că nu pot să renunț la valorile mele, chiar dacă nu erau apreciate.
Și atunci mi-am dat seama de un lucru
esențial: nu e nevoie să mă fac remarcată pentru a fi mulțumită. Bunătatea mea
nu depinde de recunoașterea celorlalți. Ofer fără să aștept nimic în schimb
pentru că asta sunt eu, și asta îmi aduce liniște. Chiar dacă într-o atmosferă
în care aceste lucruri par lipsite de valoare, eu știu că ceea ce fac contează.
Nu pentru că cineva mă va lăuda, ci pentru că e ceea ce simt că e corect.
Într-un final, am învățat că mulțumirea vine
din respectul de sine, din faptul că, indiferent de cum sunt percepută, eu
continui să fac ceea ce e corect în ochii mei si în sufletul meu. Și poate, într-un fel tăcut, bunătatea mea
aduce o diferență mică, dar importantă, chiar și într-un loc unde aceasta nu
este apreciată.
