Era o zi mohorâtă când am intrat în spital, simțindu-mă mică și vulnerabilă în fața lumii medicale. În jurul meu, totul părea rece, mecanic, iar discuția cu medicul s-a limitat la diagnostice, analize și tratamente. În timp ce ascultam cuvintele lui tehnice, simțeam că ceva lipsește. Era ca și cum tot ce conta era corpul meu, dar nimeni nu întreba cum mă simt cu adevărat, ce si în sufletul meu....
Am plecat de acolo cu un gol în inimă. Oare
de ce, în fața suferinței, vorbim doar despre simptome? Boala nu este doar o
rană fizică, ci și una a sufletului. Am învățat asta pe propria piele, când,
într-un moment de pierdere profundă, corpul meu a reacționat la suferința
interioară. Am simțit cum fiecare durere din sufletul meu își găsea ecou în
trup.
Adevărul este că avem nevoie de mai mult decât
tratamente. Când suntem vulnerabili, ne dorim să fim văzuți cu tot ceea ce
suntem – cu fricile, speranțele și întrebările noastre despre sensul
suferinței. Sănătatea nu înseamnă doar să repari un corp, ci să vindeci o
ființă întreagă. Ne dorim ca cineva să ne întrebe: „Cum te simți, cu adevărat?”
și să ne ofere mai mult decât soluții medicale – să ne ofere speranță.
Pentru că, la final, nu căutăm doar vindecare
fizică. Căutăm să fim întregi din nou, să găsim sens în suferință și, mai ales,
să simțim că cineva ne vede dincolo de corp – ca suflete care au nevoie de
grijă, înțelegere și speranță.
