Nu judeca inainte de a intelege !

O fetita tinea in mainile sale doua mere.

Mama sa, a venit la ea si a intrebat-o bland pe mica ei fiica, afisand un zambet: scumpa mea, poti sa ii dai mamei tale unul din cele doua mere? Fata s-a uitat la mama sa pentru cateva secunde, apoi brusc a luat o muscatura dintr-un mar si apoi repede o alta imbucatura din celalalt.

Mama a simtit ca ii ingheata zambetul pe fata. Se straduia din greu sa nu isi dezvaluie dezamagirea.

Apoi fetita i-a inmanat mamei sale unul din merele muscate si i-a spus:

“Mamico, uite. Marul acesta este mai dulce.”

 Indiferent de cine esti, de cat de multa experienta ai si de cate cunostinte crezi ca detii, evita sa judeci.

Ofera-le celorlalti privilegiul de a se explica.

Ceea ce vezi poate ca nu este realitatea.

Nu trage niciodata concluzii pentru altii.

Prin urmare, niciodata sa nu ne concentram doar pe ceea ce se vede la suprafata si sa nu ii judecam pe ceilalti fara sa ii intelegem mai intai. 

De exemplu:

Cei carora le place sa achite ei nota de plata... nu fac asta fiindca sunt prea bogati, ci fiindca pun prietenia deasupra banilor.

Cei care iau initiativa la munca… nu fac asta fiindca sunt prosti, ci fiindca inteleg conceptul de responsabilitate.

Cei care isi cer primii scuze dupa o cearta… nu fac acest lucru deoarece ei sunt cei care au gresit, ci fiindca ii pretuiesc pe oamenii de langa ei.

Cei care sunt dispusi sa te ajute fac asta nu fiindca iti datoreaza ceva, ci fiindca te vad ca pe un prieten adevarat.

Cei care iti trimit adesea mesaj pe telefon, nu fac asta fiindca nu au nimic mai bun de facut, ci fiindca tu esti in inimile lor.

Intr-o zi, ne vom separa unii de altii si vom duce dorul conversatiilor noastre despre tot si nimic, despre visurile pe care le-am avut.

Vor trece zile, luni, ani, vom pastra legatura din ce in ce mai putin..

Intr-o zi, copiii nostri vor vedea fotografiile cu noi si vor intreba: “Cine sunt acesti oameni?”. Iar noi vom zambi cu lacrimi invizibile fiindca inima este atinsa de un cuvant puternic si vom spune:

“Cei alaturi de care am avut cele mai bune zile din viata mea.”

Eu,superfemeia!

Oana Vaideanu

Nu mi-a fost clar pana de curand ca eu am o imagine despre mine. Mi-am format-o in copilarie, urmarind ce ii place tatalui meu la mama mea si ce nu. Am tot observat cand se supara pe mama si cand nu si am folosit acele lucruri drept un indicator. Am ajuns la urmatoarea concluzie:

Scopul femeii in viata este sa se casatoreasca si sa aiba grija de copii si barbat.

Ca sa isi indeplineasca acest scop, trebuie sa o placa barbatii. Ca sa o placa barbatii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Sa arate bine (slaba) si sa se aranjeze.

Sa faca mancare buna.

Sa faca ce spune barbatul si sa accepte ca el are nevoie de libertate.

Sa se descurce singura cu de toate (de la copii si treaba in casa pana la reparat masina si sigurantele).

Si asa mai departe.

Observat si facut. Eram slaba, aratam bine, stiam sa gatesc, stiam sa repar, eram independenta, ascultam… Si totusi nu eram fericita in relatia pe care o aveam. Mai mult, vedeam tot felul de barbati destepti si frumosi cu doamne care nu indeplineau toate aceste criterii si pareau sa fie bine in relatie, cel putin de ceva timp impreuna. Si ma intrebam cum de functioneaza si “femeile astea (care imi erau prietene) nu vad ca in felul asta o sa-i piarda“? A trecut ceva timp pana sa imi dau seama ca problema era de fapt la mine. Si ca eu lucram in fiecare zi ca sa mentin acea imagine, lucru care imi crea frustrare. Caci eu nu sunt nici pe departe slaba si frumoasa, sunt mai mult baietoasa si mancacioasa dar pentru ca fac sport, ma mentin in forma. Mancarea pe care o gatesc este foarte buna, insa sotului nu-i place sa manance mancare gatita. Va dati seama ce lupta am dus sa caut totusi sa gasesc ceva ce ii place, ca sa pot sa imi indeplinesc rolul. Cu libertatea nu a mers niciodata, parca o iau razna cand pleaca din tara si am senzatia ca nu se mai intoarce niciodata. De descurcat ma descurc cu toate, insa mi-ar placea sa pot sa aleg si daca vreau sa nu ma descurc intr-o zi, sa fie cineva sa ma ajute. Si aici incepe povestea despre cum am realizat ca am tot acest bagaj cu mine, care nu ma lasa sa ma bucur de viata.

Eram in Germania intr-o delegatie. Dupa multe sedinte si vorbit in germana, a venit seara. Urma sa zbor catre Munich sa ma intalnesc cu sotul meu acolo. Eram atat de obosita! El deja era acolo de trei zile, la relaxare. Il sun si il intreb daca vine sa ma ia de la aeroport. El spune ca nu, e departe si nu are chef sa mearga atata drum dus intors. Am simtit imediat o frustrare imensa care mergea spre furie. Pentru ca stiam ca din energia aceea nu ar fi iesit o discutie constructiva, i-am spus sa vorbim mai tarziu. M-a dus un coleg la hotel, am mancat, am baut un pahar de vin si m-am relaxat in soarele de toamna. Ma gandeam, oare de ce m-am enervat asa de tare? Am invatat din „Cele trei principii”  si cartile domnului Jack Pransky ca experienta noastra de viata se creeaza din interior spre exterior. Gandurile pe care alegem sa le activam ne dau anumite sentimente si in fiecare moment avem potentialul sa avem alt gand si o alta experienta de viata. Asa s-a intamplat si cu mine. Am inceput sa ma simt bine, gandindu-ma ce zi frumoasa am prins si ce bine ca pot sa ma bucur de ea. Din starea de liniste si relaxare mi-a venit ideea: Eu nu sunt o femeie care cere ajutor! Eu sunt o femeie puternica si independenta. Si de aici si frustrarea. Mi-as fi dorit mult sa-i spun sotului meu cat de obosita sunt si ce tare mi-as fi dorit sa vina sa ma astepte la aeroport, dar nu mi-ar fi stricat acest lucru imaginea mea de femeie independenta? Cand mi-am dat seama de asta… Adica eu stau suparata si obosita si nu ii cer sotului meu ajutorul pentru ca nu vreau sa creada ca sunt ”slaba” ca poate ma paraseste, sau nu stiu ce imi imaginam”. Cat de ridicol este asta? Realizand acest lucru frustrarea a disparut, m-am linistit ca prin minune, l-am sunat, i-am spus si a venit.

Toti avem o imagine pe care ne dorim ca altii sa o vada in noi. Daca nu constientizam acest lucru, in fiecare situatie din viata vom actiona ca sa sustinem acea imagine. Acest lucru reprezinta o povara greu de dus, pentru ca indiferent ce facem, noi nu putem controla ce gandesc ceilalti iar noi nu vom fi relaxati si linistiti ci in continua cautarea a aprobarii. Ati avut vreo experienta similara? Astept mesajele voastre!

Fericiti cei care pot sa uite

Autor, Roxana Neagu

Dintre toate jocurile, uitarea ne vine cel mai greu. Sunt amintiri care ni se lipesc de vene, asa cum oxigenul se lipeste de hemoglobina, si se duc direct la inima, de unde uita sa mai plece. Amintirile alea, unele mai frumoase decat frumosul, altele triste cat sa-ti pierzi mintile de durere, raman arse pe retina si impregnate in creier. Altfel nu-mi explic de ce tinem minte cu atata precizie niste lucruri indepartate, peste care s-au asezat cuminti zile numarate uneori si-n ani. 

M-a fascinat mereu cum suntem construiti de ne putem intoarce in trecut ca intr-un muzeu in care sunt expuse tot felul de clipe, stari sau biruinte. Momente care au fost, ne-au marcat si acum s-au transformat in niste franturi de ganduri, transparente ca un fum, dar calde si dureroase intocmai ca ranile deschise. Rani deschise a nostalgie.

Cateodata mi-e suficient sa inchid ochii ca sa-mi vad prima zi de scoala si pe mama, zambindu-mi in soarele bland de septembrie. Daca ma concentrez, inca pot sa simt stransoarea emotionata a mainii ei peste degetele mele de copil.

Pot sa vad cu ochii mintii Mediterana din dupa-amiaza aia in care era sa plang de cata frumusete imi infatisa in fata ochilor. Asa, cu lacrimile inecandu-mi-se in gat, am aflat ca te poti indragosti de un loc, la fel cum te indragostesti de un om: iremediabil.

Ma pot intoarce oricand in racoarea noptii de vara-n care, plimbandu-ma aiurea cu o prietena, am stiut ca ea-mi va fi “cea mai buna”.

In muzeul asta sunt toate acele bucati din mine pe care le-am imprastiat prin te-miri-ce momente ale istoriei personale si pe care le numesc acum amintiri. Clipele de fericire infinita, care parca dadea pe-afara, de-mi venea sa imbratisez lumea pe strada. Linistea pe care o inspiram din imbratisarea lui si felul in care, odihnindu-mi capul pe umarul sau, intr-o seara banala, am constientizat ca, indiferent ce va veni peste noi, pe omul asta o sa il iubesc intotdeauna.

 Dar muzeul amintirilor nu-i numai pentru bucuriile perfecte si rotunde, mai mici sau mai mari, care ne-au binecuvantat viata. In el sunt expuse, cu aceleasi drepturi de a fi tinute minte si rememorate, si durerile, infrangerile sau dorurile nemangaiate.

Asa se face ca inca pot auzi sunetul surd al pamantului lovind lemnul cand o ingropam pe bunica. N-am uitat nici momentul in care, cu precizia unui chirurg, o mana de cuvinte mi-a decupat inima din piept si-a asezat-o nedelicat pe caldaram de se uitau trecatorii nestigheriti la lacrimile mele hohotinde. La fel, imi reamintesc perfect dimineata in care, pentru prima oara, dragii cei mai dragi au pus mii de kilometri intre bratele noastre si eu nici n-am putut plange.

Pot sa vad, daca inchid ochii, cat de frumos se jucau norii pe cer in cea mai urata zi din viata mea sau cat de asurzitoare mi se parea linistea in noaptea in care m-am simtit cea mai singura fiinta de pe lume. N-am uitat nici frica paralizanta din orele in care tata era intins pe masa de operatie si inca stiu exact cum se reflecta lumina in paharul de apa in ziua cand am fost smulsa salbatic dintr-o iubire, desi as mai fi avut de iubit.

Cand vine vorba de amintiri, nu putem alege ce sa dainuie si ce sa pierdem. Inauntrul nostru, penduland intre inima si creier, exista un mecanism nestiut care colectioneaza  clipele. El decide ce ramane, ce fuge, ce se furiseaza si pentru cat timp.

Nu stiu cum functioneaza, stiu doar ca datorita lui sau din cauza sa, ajungem sa fim un morman de amintiri si de cele mai multe ori n-avem destul suflet sa le dam foc. Asa ca ne ducem vietile fiind victimele propriiilor noastre memorii.  Ne zbatem intre aduceri-aminte si nevoia de a uita. Cand ne e bine, e minunat - privim zambind inapoi si ne umplem cu drag. Cand ne e rau, in schimb, e  ingrozitor - caci, oricat ar fi de prafuite, amintirile potenteaza dorul. 

Nu ne ramane decat constatarea ca, momentan, peste unele franturi de viata, suflet si nostalgie, expuse in micul nostru muzeu, uitarea a uitat sa vina. Si, cateodata, e asa de pacat! Caci uitarea e acea bucata din noi care nu doare niciodata.

"Da-ma uitării precum te-am mai rugat, caci numai uitarea face viaţa suportabila."
   – Mihai Eminescu catre Veronica Micle

De ziua parintilor mei!

Parintii fac totul oricand pentru noi .

Ei ne nasc si ne cresc mai mari decat ei.

Apoi parintilor nostri le e rusine ca sunt batrani si prea bolnavi pentru noi poate prea modesti,prea simpli . Apreciati-va parintii pentru tot cea ce sunt si pentru tot ceea ce fac, atunci cand inca sunt in viata, buni sau mai putini buni, cu bune si cu rele!

Nimic si nimeni nu le poate umple locul atunci cand nu mai sunt langa noi.

Astazi, ar fi implinit 58 de ani impreuna, un mariaj frumos, o prietenie minunata, o familie unita.

Mi-e dor de ei, mi-e dor de boscorodeala  mamei, de partidele de tabinet  cu tata, de sambata seara, de cearceafurile scrobite pana la maxim, de mireasma cremei de zahar ars facuta duminica,mi-e dor de parintii mei.

Dar stiu ca acolo unde sunt acum, sunt bine si fericiti din nou impreuna.

La multi ani , va zic, pentru ca in sufletul meu suneti  aici langa noi , frumosi si minunati ca acum 58 de ani.

Si sa petreceti frumos alaturi de ingeri, dragii mei  mama si tata, Gheorghe si Aurica!

Ideea inteleptului

Un rege era pe un vas impreuna cu unul dintre cei mai buni servitori ai sai. Servitorul care nu a mai fost niciodata inainte luat intr-un voiaj – de fapt ca un copil al muntilor el nu a vazut vreodata coasta – a stat in burta goala a vasului si a tipat, a plâns, a tremurat si s-a tânguit. 

Toti erau draguti cu el si au incercat sa-i calmeze temerile, dar bunatatea lor ajungea doar la urechile sale, nu si la inima sa tematoare. Regele nu mai putea suporta sa auda tipetele servitorului, iar voiajul pe apele albastre, sub cerul azuriu, nu mai era o placere pentru el. Atunci, inteleptul sau, l-a abordat si a spus:
– Inaltimea voastra, cu permisiunea voastra il pot calma.
Fara nici un moment de ezitare, sultanul i-a dat permisiunea. Inteleptul a ordonat marinarului sa-l arunce pe servitor peste bord; marinarul s-a indreptat bucuros catre plângacios. Servitorul a fost aruncat in apa, fara aer, s-a agatat de marginea vasului si i-a rugat sa-l ia din nou la bord. Astfel ei l-au tras de par inapoi. De atunci, el a stat foarte linistit intr-un colt. Nimeni nu a mai auzit un cuvânt de teama din gura sa. 

Sultanul era uimit si l-a intrebat pe intelept:
– Ce intelepciune este cuprinsa in aceasta actiune?
Inteleptul a raspuns:
– El nu a gustat niciodata sarea marii. Si nici nu a stiut cât de mare era pericolul in apa. Astfel el nu putea sti cât de minunat este sa aiba scânduri viguroase sub el. Doar cine s-a confruntat cu pericolul poate sti valoarea pacii si calmului.

Tu, care ai intotdeauna ce sa manânci nu cunosti gustul pâinii de la tara.

Sursa :File de Lumina