M-a fascinat mereu cum
suntem construiti de ne putem intoarce in trecut ca intr-un muzeu in care sunt
expuse tot felul de clipe, stari sau biruinte. Momente care au fost, ne-au
marcat si acum s-au transformat in niste franturi de ganduri, transparente ca
un fum, dar calde si dureroase intocmai ca ranile deschise. Rani deschise a
nostalgie.
Cateodata mi-e
suficient sa inchid ochii ca sa-mi vad prima zi de scoala si pe mama,
zambindu-mi in soarele bland de septembrie. Daca ma concentrez, inca pot sa
simt stransoarea emotionata a mainii ei peste degetele mele de copil.
Pot sa vad cu ochii
mintii Mediterana din dupa-amiaza aia in care era sa plang de cata frumusete
imi infatisa in fata ochilor. Asa, cu lacrimile inecandu-mi-se in gat, am aflat
ca te poti indragosti de un loc, la fel cum te indragostesti de un om:
iremediabil.
Ma pot intoarce
oricand in racoarea noptii de vara-n care, plimbandu-ma aiurea cu o prietena,
am stiut ca ea-mi va fi “cea mai buna”.
In muzeul asta sunt
toate acele bucati din mine pe care le-am imprastiat prin te-miri-ce momente
ale istoriei personale si pe care le numesc acum amintiri. Clipele de fericire
infinita, care parca dadea pe-afara, de-mi venea sa imbratisez lumea pe strada.
Linistea pe care o inspiram din imbratisarea lui si felul in care, odihnindu-mi
capul pe umarul sau, intr-o seara banala, am constientizat ca, indiferent ce va
veni peste noi, pe omul asta o sa il iubesc intotdeauna.
Dar muzeul amintirilor
nu-i numai pentru bucuriile perfecte si rotunde, mai mici sau mai mari, care
ne-au binecuvantat viata. In el sunt expuse, cu aceleasi drepturi de a fi
tinute minte si rememorate, si durerile, infrangerile sau dorurile nemangaiate.
Asa se face ca inca
pot auzi sunetul surd al pamantului lovind lemnul cand o ingropam pe bunica.
N-am uitat nici momentul in care, cu precizia unui chirurg, o mana de cuvinte
mi-a decupat inima din piept si-a asezat-o nedelicat pe caldaram de se uitau
trecatorii nestigheriti la lacrimile mele hohotinde. La fel, imi reamintesc
perfect dimineata in care, pentru prima oara, dragii cei mai dragi au pus mii
de kilometri intre bratele noastre si eu nici n-am putut plange.
Pot sa vad, daca
inchid ochii, cat de frumos se jucau norii pe cer in cea mai urata zi din viata
mea sau cat de asurzitoare mi se parea linistea in noaptea in care m-am simtit
cea mai singura fiinta de pe lume. N-am uitat nici frica paralizanta din orele
in care tata era intins pe masa de operatie si inca stiu exact cum se reflecta
lumina in paharul de apa in ziua cand am fost smulsa salbatic dintr-o iubire,
desi as mai fi avut de iubit.
Cand vine vorba de
amintiri, nu putem alege ce sa dainuie si ce sa pierdem. Inauntrul nostru,
penduland intre inima si creier, exista un mecanism nestiut care
colectioneaza clipele. El decide ce ramane, ce fuge, ce se furiseaza si
pentru cat timp.
Nu stiu cum
functioneaza, stiu doar ca datorita lui sau din cauza sa, ajungem sa fim un morman
de amintiri si de cele mai multe ori n-avem destul suflet sa le dam foc. Asa ca
ne ducem vietile fiind victimele propriiilor noastre memorii. Ne zbatem
intre aduceri-aminte si nevoia de a uita. Cand ne e bine, e minunat - privim
zambind inapoi si ne umplem cu drag. Cand ne e rau, in schimb, e
ingrozitor - caci, oricat ar fi de prafuite, amintirile potenteaza
dorul.
Nu ne ramane decat
constatarea ca, momentan, peste unele franturi de viata, suflet si nostalgie,
expuse in micul nostru muzeu, uitarea a uitat sa vina. Si, cateodata, e asa de
pacat! Caci uitarea e acea bucata din noi care nu doare niciodata.
"Da-ma uitării precum
te-am mai rugat, caci numai uitarea face viaţa suportabila."
– Mihai Eminescu catre Veronica Micle
– Mihai Eminescu catre Veronica Micle
