Cuvintele sunt vocea inimii.
Confucius

14 March 2015

Fericiti cei care pot sa uite


Dintre toate jocurile, uitarea ne vine cel mai greu. Sunt amintiri care ni se lipesc de vene, asa cum oxigenul se lipeste de hemoglobina, si se duc direct la inima, de unde uita sa mai plece. Amintirile alea, unele mai frumoase decat frumosul, altele triste cat sa-ti pierzi mintile de durere, raman arse pe retina si impregnate in creier. Altfel nu-mi explic de ce tinem minte cu atata precizie niste lucruri indepartate, peste care s-au asezat cuminti zile numarate uneori si-n ani. 
M-a fascinat mereu cum suntem construiti de ne putem intoarce in trecut ca intr-un muzeu in care sunt expuse tot felul de clipe, stari sau biruinte. Momente care au fost, ne-au marcat si acum s-au transformat in niste franturi de ganduri, transparente ca un fum, dar calde si dureroase intocmai ca ranile deschise. Rani deschise a nostalgie.
Cateodata mi-e suficient sa inchid ochii ca sa-mi vad prima zi de scoala si pe mama, zambindu-mi in soarele bland de septembrie. Daca ma concentrez, inca pot sa simt stransoarea emotionata a mainii ei peste degetele mele de copil.
Pot sa vad cu ochii mintii Mediterana din dupa-amiaza aia in care era sa plang de cata frumusete imi infatisa in fata ochilor. Asa, cu lacrimile inecandu-mi-se in gat, am aflat ca te poti indragosti de un loc, la fel cum te indragostesti de un om: iremediabil.
Ma pot intoarce oricand in racoarea noptii de vara-n care, plimbandu-ma aiurea cu o prietena, am stiut ca ea-mi va fi “cea mai buna”.
In muzeul asta sunt toate acele bucati din mine pe care le-am imprastiat prin te-miri-ce momente ale istoriei personale si pe care le numesc acum amintiri. Clipele de fericire infinita, care parca dadea pe-afara, de-mi venea sa imbratisez lumea pe strada. Linistea pe care o inspiram din imbratisarea lui si felul in care, odihnindu-mi capul pe umarul sau, intr-o seara banala, am constientizat ca, indiferent ce va veni peste noi, pe omul asta o sa il iubesc intotdeauna.
 Dar muzeul amintirilor nu-i numai pentru bucuriile perfecte si rotunde, mai mici sau mai mari, care ne-au binecuvantat viata. In el sunt expuse, cu aceleasi drepturi de a fi tinute minte si rememorate, si durerile, infrangerile sau dorurile nemangaiate.
Asa se face ca inca pot auzi sunetul surd al pamantului lovind lemnul cand o ingropam pe bunica. N-am uitat nici momentul in care, cu precizia unui chirurg, o mana de cuvinte mi-a decupat inima din piept si-a asezat-o nedelicat pe caldaram de se uitau trecatorii nestigheriti la lacrimile mele hohotinde. La fel, imi reamintesc perfect dimineata in care, pentru prima oara, dragii cei mai dragi au pus mii de kilometri intre bratele noastre si eu nici n-am putut plange.
Pot sa vad, daca inchid ochii, cat de frumos se jucau norii pe cer in cea mai urata zi din viata mea sau cat de asurzitoare mi se parea linistea in noaptea in care m-am simtit cea mai singura fiinta de pe lume. N-am uitat nici frica paralizanta din orele in care tata era intins pe masa de operatie si inca stiu exact cum se reflecta lumina in paharul de apa in ziua cand am fost smulsa salbatic dintr-o iubire, desi as mai fi avut de iubit.
Cand vine vorba de amintiri, nu putem alege ce sa dainuie si ce sa pierdem. Inauntrul nostru, penduland intre inima si creier, exista un mecanism nestiut care colectioneaza  clipele. El decide ce ramane, ce fuge, ce se furiseaza si pentru cat timp.
Nu stiu cum functioneaza, stiu doar ca datorita lui sau din cauza sa, ajungem sa fim un morman de amintiri si de cele mai multe ori n-avem destul suflet sa le dam foc. Asa ca ne ducem vietile fiind victimele propriiilor noastre memorii.  Ne zbatem intre aduceri-aminte si nevoia de a uita. Cand ne e bine, e minunat - privim zambind inapoi si ne umplem cu drag. Cand ne e rau, in schimb, e  ingrozitor - caci, oricat ar fi de prafuite, amintirile potenteaza dorul. 
Nu ne ramane decat constatarea ca, momentan, peste unele franturi de viata, suflet si nostalgie, expuse in micul nostru muzeu, uitarea a uitat sa vina. Si, cateodata, e asa de pacat! Caci uitarea e acea bucata din noi care nu doare niciodata.

"Da-ma uitării precum te-am mai rugat, caci numai uitarea face viaţa suportabila."
   – Mihai Eminescu catre Veronica Micle

Popular Posts

Horoscopul Zilei de Azi si Maine