Aforisme asupra intelepciunii in viata
de Arthur Schopenhauer
.....Cea mai generala privire ne arata doi dusmani
ai fericirii omenesti: durerea si uratul. Si aici vedem ca in proportia in care
izbutim sa ne departam de unul din ei, ne apropiem de celalalt, si viceversa, asa
incat viata noastra infatiseaza in adevar o oscilatie mai mare sau mai mica intre
amandoua. Aceasta vine din indoitul antagonism, in care stau laolalta: unul dinafara
sau obiectiv, si altul dinauntru, sau subiectiv. Adica dinafara, nevoia si
lipsa nasc durerea; dimpotriva siguranta si prisosul nasc uratul. De aceea
vedem poporul de jos intr-o lupta necurmata cu nevoia, asadar cu durerea, iar
clasele bogate si inalte in lupta vesnica, adesea chiar disperata, cu uratul.
Viata nomada, care este un semn al treptei celei mai de jos a civilizatiei, se
iveste iarasi pe treapta cea mai de sus in viata „turistilor”, in calatoriile
ajunse la moda. Cea dintai s-a nascut din nevoie, cea din urma din urat.
Iar antagonismul dinauntrul sau cel personal al celor
doi dusmani ai fericirii omenesti provine din proportia inversa, in care se afla
la fiecare om susceptibilitatea pentru amandoua dupa gradul inteligentei lui. Caci
tampirea mintii este totdeauna unita cu tampirea impresiilor si cu lipsa de
excitabilitate, ceea ce face pe om mai putin primitor pentru dureri si instrainari
de tot felul si de tot gradul; dar din aceeasi tampire intelectuala se produce
pe de alta parte acel gol sufletesc, intaparit pe cele mai multe fete si
manifestat prin pandirea necurmata dupa orice intamplare dinafara, fie cea mai
neinsemnata – gol, care este adevaratul izvor al uratului si e totdeauna setos
de excitari externe, pentru a-si pune minte si inima prin ceva in miscare. De
aceea nici nu este delicat in alegere; precum dovedeste nemernicia distractiilor,
dupa care alearga oamenii, ca si soiul petrecerilor si al conversatiei lor; tot
de aici se naste si multimea de pierde-vara si de gura-casca. Mai ales aceasta
goliciune sufleteasca desteapta dorul de adunari, petrecerile, placerile si
luxul de tot felul, ce pe multi ii duce la risipa si pe urma la saracie.
De
aceasta ratacire fereste, mai sigur bogatia interna, bogatia mintii; caci
mintea, cu cat se apropie mai mult de eminenta, cu atat lasa mai putin loc uratului.
Iar miscarea nesfarsita a gandirilor, jocul lor preinnoit la fiecare ocazie
externa sau interna, puterea si tendinta spre combinatii tot mai felurite ale
lor, scutesc capul cel eminent cu desavarsire de apropierea uratului, afara
poate de momentele de oboseala. Insa, pe de alta parte, inteligenta mai inalta
are o conditie directa si o sensibilitate mai inalta si are radacina ei intr-o
mai mare violenta a vointei, prin urmare a pasiunilor; din impreunarea ei cu
aceste se produce o tarie mult mai mare a tuturor afectelor si o
impresionabilitate inmultita nu numai pentru durerile morale, ci si pentru cele
fizice, chiar o nerabdare mai mare la orice piedica sau numai la greutati; si
toate aceste se sporesc inca prin vioiciunea tuturor reprezentarilor, asadar si
a celor neplacute, provenita din taria fanteziei.
